legendă

unde e eminescu, veronică,

cu ochii lui nemărginit de mari,

în care tu cu-ntâia stea răsari

și-apui cu el când zorii se ridică?

v-am urmărit prin codri de aramă,

pe la văratic sau pe la copou,

erai înfășurată-ntr-un mantou,

iar el bea vinul rece de la cramă.

teiul vă cheamă iar din când în când,

să poposiți la umbra lui cea dragă,

tu, veronico, dulce ca o fragă,

răsai frumoasă-n fața lui, plângând.

bat clopotele-n noaptea cea de vis

în deal la mănăstire  e tăcere,

eminul ,veronico, iar te cere,

murind emin, și viața ta s-a-stins.

dar vara-i pe sfârșite-n filioara

și veronica-ți caută cărarea,

mă sting de dorul tău ca lumânarea,

otrava mea, emine, e povara…

în nopțile de vară-înstelate

luceafărul privește de pe cer,

până în zori când stele sure pier,

pe veronica-n somnul cel de moarte.

legenda a intrat în nemurire,

doar florile de tei în veci de veci,

au ruginit de toamne pe poteci,

cântând idila dintre ei: iubire.

joi, 11 iulie 2013

unde sunt codrii

unde sunt codrii tăi de aramă,

unde-i lăstarul tinereților tale,

azi intru-n tine, codre, cu teamă,

nu mă așteaptă nimeni pe cale.

pădurile, munții, cerul ce arde,

satul prin umbra sticloasă,

au rămas pentru mine departe,

cu verdele crud de mătasă.

cerul albastru cu stelele-i ude,

a căzut în noaptea adâncă,

 e liniște-n jur, nimic nu se-aude,

tăcerea  lovește o stâncă.

peste cer foșnesc plopii stingheri,

luna sălbatică și-a dat duhul,

unde e leagănul nostru de ieri,

ce umplea de vrajă văzduhul.

unde e boarea noastră de vânt,

când greieri cântau pe poteci,

au trecut toate -n descânt,

unde vă duceți și unde pleci?

sunt minunate fețele lumii,

ce curg peste noi ca o boare,

născuți din spumele humii,

suntem copiii aceluiași soare.

sâmbătă, 13 iulie 2013

destin

fluture de catifea

intrași prin perdeaua mea

și mi-o aduseși solară

pe frumoasa primăvară.

cu ochii ca de rubin

ai și tu un mic destin,

te așezași pe o floare

să te încălzești la soare.

și târziu, în noapte

vraja stelelor te soarbe,

vin ielele și te coase,

și din tine fac mătase.

cu mătasea-nflorești ii

și hăinuțe de copii,

și-uite-așa destinul tău

ți l-a-mpletit dumnezeu.

sâmbătă, 13 iulie 2013

dialog

la sfârșitul acestei lumi melancolice

moartea se distrează cum poate ,

ziua stă la pândă, flămândă,

iar noaptea umblă din sat în sat,

din oraș în oraș,

culegând oamenii ca pe nuci,

un bătrân o strigă:

moarteo, pe mine de ce nu mă iei,

unde te duci?

pe tine te las de sămânță aici,

amintește-ți de mine dacă-ți sunt dragă,

stai blestemat pe acest pământ,

apocalipsa te va ocoli,

tu n-ai loc în mormânt!

în loc de judecata de-apoi,

mă-ngrijorează ce-i pe la voi…

sâmbătă, 13 iulie 2013

nostalgii

învolburate gândurile mele zboară haotic

ca niște hulubi care sparg zarea

se rătăcesc într-un labirint bizar

le las să zburde până le cad aripile

apoi le adun și fac din ele povești de adormit copiii

sufletul meu înverzește și înflorește ca o agafă

cu fiecare rază de soare la apus

inima mea strânge în căuș toate culorile

și le poartă drapel peste zările ninse de lumina

amurgului aici ciocârlia îmi fură cheile inimii

și le-atârnă de cer ca să mă cațăr după ele

scriu ca și cum m-ați putea înțelege

ca și cum aș fi lângă voi și v-aș explica

cum e când mori și tălăzuiesc mările peste

tulpinile tale singurătatea mă mână prin

gări pustii prin vagoane de clasa a doua

mă mână încotro văd cu ochii prin bezna nopții

spre inimi tandre de femei care-mi fac cu ochiul

undeva dinaintea zării molatice fără contururi

încerc să văd cum moare spațiul

 în coca vâscoasă a nopții și mă întreb

putea-voi oare cunoaște și altceva

decât liniștea spre care sunt împins

frunzele pică frunzele înverzesc toamnele

primăverile trec prin sufletul nostru ca niște

cocori spre întunericul apusului

și ne lasă vlăguiți de nostalgii  după care fugim

și nu le vom găsi niciodată

duminică, 14 iulie 2013

lorelai și marea

te sărut mare și-ți cuprind orizontul în brațe

lorelai s-a făcut frig vino la mine să-ți arăt

munții de valuri în care se scaldă ocheanos

marea se mișcă precum un uriaș ce se naște

 din genuni străpunge timpul până-n vremea

 lui ulise când homer a fost orbit de un pescăruș

și s-a revărsat peste memoria noastră

ca un blid de argint găsit ca relicvă în argos

pescărușul încă mai mai spintecă întinderea

 pe-nserat solitar ca un navigator al cerului

și tu lorelai plângi scurgerea timpului prin

clepsidră nu-ți vezi corpul de gazelă pe linia

orizontului fragil din care picură arama pielii

prin ochii pofticioșilor de penelope

lorelai lorelai mergi din obstacol în obstacol

urmărită de un minotaur mare devorator de ani

boarea nopții  se apropie de stele

marea-și deschide întinderea și te cuprinde

ca pe un dar ceresc mușcă lumina din corpul tău

susur de crânguri ți-e vorba păcatul iadul chinul

mă trezesc din vis când îți ating genunchii

învăț abecedarul îmbrățișărilor

pentru a putea pătrunde în tenebrele sufletului tău

am adunat neîncrederea ereticului

și mi-am făurit o armură împotriva spaimei

care mă privește uneori ca pe un dușman

valuri de umbre valuri de năluciri aruncă marea

în splendoarea argintului ei peste gândurile mele

te iubesc lorelai când zbori într-un cer visceral

obscur cățărată de cornul lunii despuiată pe calea lactee

mare și stânci soare îmbătrânit ce arde pietrele

pline de amărăciunea mării cine-mi sapă nisipurile

cu chipul tău pictat pe dunele  triste acolo

găsesc numai inelul și umbra ta pierdută lorelai

luni, 15 iulie 2013

tot mai străini suntem străino

tot mai străine gura ta și ochii

tot mai străine gândurile noastre

tot mai străine clipele din paradisul

nostru tot mai străină seara când ne

 îngânau plopii foșneau veciei

scăpărând prin frunze sub cerul lunatic

tot mai străini când ceața ne-nghițea

rând pe rând în acea toamnă când

se spulberau nimfele pe buza prăpastiei

și zeul vrășmaș ne gonea din paradis

tot mai străini suntem străino

și pe sub noi șuieră trenuri pustii

peste noi giganticul clopot al cerului

sună ca luna scăldată de mare

a jale și-a singurătate ca un sonet

shakespeareen în tristele-i silabe

to-be-or-not-to-be am rămas orbi

 printre lucruri printre duhuri

printre cețuri printre adevăr

nu eu am dat drumul cutiei pandorii

dragostele noastre două

se urau ca două triburi

și-au murit de-aceeași moarte

într-un amurg de catifea.

miercuri, 17 iulie 2013

balada visătorului

fă-mă, doamne, fiu de drac,

îmbătat cu flori de mac,

mândrele ca să mă-nvie

cu miros de iasomie,

iar la răsăritul lunii

să mă scalde în petunii

și apoi să mă blesteme

în ocări de crizanteme,

de poate, să mă-nvelească

cu frunze de îngerească

în crivaturi de argint,

plapome de mărgărint,

vin la mine beatrice

cu genuchii tăi cu price

unde-și fac dracii arșice,

cu coapsa caldă în pânză,

tinerică ca o mânză,

și ca o divină țață

să mă strângi tare în brață,

să zac pe genuchiul tău,

blestemat de dumnezeu,

 candela țâțelor tale

s-o aprind la născătoare

și s-o sting la asfințit

când e vreme de iubit

amor, lăcomie, rut,

dragoste de împrumut,

să-ți salt poalele catrinții

nu cu mâna, ci cu dinții

și să nu cârtești o iotă

când rup nasturii la fotă,

să ajung pe la pritoc

în livezi cu busuioc,

rătăcit ca un proscris

de mă cred mereu în vis,

când piano, când andante,

în acorduri de secante

ca beatrice cu dante.

miercuri, 17 iulie 2013